|
Notiunea si clasificarea actelor juridice civile (íà ëàòûíè) - (đćôćđàò)Notiunea si clasificarea actelor juridice civile (íà ëàòûíè) - (đćôćđàò)Äàòà äîáàâëćíèÿ: ìàđò 2006ă. INTRODUCERE Nașterea unui raport juridic civil concret presupune existența unei norme juridice civile ca premisă necesară și obligatorie prin care raporturile sociale devin raporturi juridice abstracte, precum și producerea unui fapt juridic de care legea civilă leagă nașterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret. Devin izvoare ale raporturilor juridice civile concrete numai acele fapte de care norma juridică civilă leagă producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceasta fapte juridice. Se poate concluziona că prin izvor al raportului juridic civil concret se înțelege o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă nașterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret. Prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice adică de a naște, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret. [1A. Ionașcu Op cit. p 76; I. Dogaru Op cit p 137; T. Pop op cit. p 119; Gh. Beleiu, op cit. p 118] Din această definiție rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice: Actul juridic este înainte de toate, o manifestare de voință a unei sau mai multor persoane fizice sau juridice; Manifestarea de voință este făcută cu intenția de a produce efecte juridice respectiv de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete. În literatura de specialitate, practica judiciară și chiar în legislația civilă termenul de act juridic este folosit în două sensuri. Într-un prim sens actul juridic desemnează însăși manifestarea de voință în scopul de a produce efecte juridice, adică însăși operația juridică ce se încheie (negotium). În cel de al doilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al operațiunii juridice (innstrumentum) făcute de părți în vederea pronunțării unui mijloc de probă într-un eventual litigiu. Pentru evitarea oricăror confuzii cu privire la cele două accepțiuni este indicat ca termenul de act juridic să fie folosit pentru desemnarea operației juridice (negotium), iar pentru desemnarea înscrisului constatator ale acestei operații juridice (instrumentum) să fie utilizat termenul de înscris. Concepția de act juridic civil este rezultatul unui proces de generalizare și abstractizare a trăsăturilor comune tuturor actelor juridice civile care se întâlnesc în circuitul civil. Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judecătorească s-a considerat necesar și util să se facă clasificarea actelor juridice civile. La baza clasificărilor actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părților între care se încheie actul, conținutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc. În continuare vor fi înfățișate principalele categorii de acte juridice civile: Acte juridice unilaterale, bilaterale și multilaterale. Această clasificare are la bază criteriul numărului părților participante la actul juridic. Actele juridice unilaterale sunt produsul manifestării de voință a unei singure părți. Actul juridic bilateral reprezintă voința concordantă a două părți, iar cel multilateral este rezultatul acordului de voință a trei sau mai multe părți. Actul juridic unilateral fiind rezultatul voinței unei singure părți sunt mai rare. Intră în această categorie testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei moșteniri, renunțarea la moștenire, confirmarea unui act juridic anulabil etc. Actele bilaterale și multilaterale se mai numesc convenții sau contracte, termeni echivalenți și folosiți unul pentru altul în limbajul juridic curent. Sunt acte bilaterale, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de împrumut etc. Exemplul tipic de contact multilateral este contractul de societate civilă. Clasificarea actelor juridice în unilaterale și bilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale și bilaterale. Astfel, unilateral care este un act juridic bilateral, fiind rodul voinței a două părți, dă naștere la obligații numai pentru una din părți, cum este spre exemplu contractul de donație, împrumut de folosință, pe când contractul bilateral sau sinalagmatice dau naștere la obligații pentru ambele părți, precum ar fi, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb etc. Rezultă, așadar, că în timp ce toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, ele fiind rezultatul manifestării unilaterale de voință. [2 G. Boroi, Op. cit, p 92] Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale și multilaterale prezintă importanță sub aspectul aprecierii valabilității lor din punct de vedere al voințelor. Astfel, actele unilaterale sunt valabile prin manifestarea voinței unei singure părți, în timp ce pentru valabilitatea actelor bilaterale și multilaterale trebuie să existe două sau mai multe voințe juridice. Regimul juridic al viciilor de consimțământ este diferit, în funcție de cele două categorii de acte. Într-adevăr eroarea ca viciu de consimțământ se poate întâlni atât la actele unilaterale, cât și la cele bilaterale și multilaterale, pe când dolul și violența se întâlnesc de regulă, numai la actele bilaterale și multilaterale. 2. Acte juridice cu titlu gratuit și acte juridice cu titlu oneros La baza acestei clasificări stă scopul urmărit de părți la încheierea actului juridic civil. Actele cu titlu gratuitsunt actele prin care se procură uneia din părți un folos patrimonial ca aceasta din urmă să fie obligată, la rândul ei, la un echivalent. Sunt acte cu titlu gratuit, testamentul, donația, comodatul, mandatul gratuit etc. La rândul lor actele cu titlu gratuit se împart în libertăți și acte dezinteresate. Libertățilesunt acte cu titlu gratuit prin care o persoană își micșorează propriul său patrimoniu, fără a primi în schimb un echivalent cum este, de pildă, donația. Actele dezinteresatesunt acele acte prin care o persoană face alteia un serviciu, fără a micșora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul remunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc. Actele cu titlu onerossunt acele acte prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial în schimbul unui echivalent, fiecare din părți urmărind un avantaj economic. În legătură cu definiția contractului oneros, în art cccc se arată: contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj. Sunt contracte cu titlu oneros, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locațiune etc. Împărțirea actelor juridice în gratuite și oneroase prezint interes juridic din mai multe puncte de vedere. Astfel, atât sub aspectul capacității de a încheia actele cu titlu gratuit cât și al exigențelor de formă ale acelorași acte, legea prevede condiții mult mai severe, în raport cu actele cu titlu oneros. De asemenea, pentru actele cu titlu oneros prin lege, sunt stabilite condiții mult mai severe sub aspectul răspunderii părților, iar obligațiile părților sunt mai amănunțit și mai exigent reglementate, față de actele cu titlu gratuit. 3. În funcție de momentul în care urmează să-și producă efectele, actele juridice se împart în acte între vii și acte pentru cauză de moarte. Actele care se încheie pentru a-și produce efectele în timpul vieții celor de la care emană se numesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt marea majoritate a actelor juridice. Dimpotrivă, actele care se încheie pentru a-și produce efectele numai după moarte, se numesc acte pentru cauză de moarte (mortis cauza). Exemplu tipic de acte pentru cauză de moarte este testamentul prin care testatorul dispune de bunurile ce le va lăsa la deces. Testamentul este numit și act de ultimă voință, fiindcă până la moarte, poate fi oricând modificat ori revocat. Clasificarea actelor juridice între vii și pentru cauză de moarte prezintă interes din punct de vedere juridic, sub aspectul formei în care se încheie. Astfel, actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, în timp ce actele între vii sunt solemne numai ca excepție. De asemenea, actele pentru cauză de moarte sunt supuse unor reglementări mai restrictive în ceea ce privește capacitatea de a dispune și uneori, chiar și cu privire la capacitatea de a primi. La baza acestei clasificări se află criteriul efectului produs de actul juridic. Actul contitutiv este acel act juridic care dă naștere la un drept subiectiv civil ce n-a existat anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de constituire a unui uzufruct, a unei ipoteci etc. Actele translative sunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt translative cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donația, cesiunea de creanță etc. Sunt acte declarative cele care au ca efect recunoașterea, definitivarea ori consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent. Ele definitivează drepturi și obligații ale părților ce au existat anterior încheierii actului. Fac parte din această categorie partajul (împărțeala), actul confirmativ pentru care o persoană renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că actele constitutive și translative produc efecte numai pentru viitor, în timp ce actele declarative produc efecte și pentru trecut. 5. După importanța lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare și de dispoziție Actele juridice de conservare sunt actele prin care se urmărește preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Intră în această categorie actele prin care se întrerupe prescripția, înscrierea unei ipoteci, somația etc. Prin astfel de acte, în schimbul unei cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de o valoare mai mare. Actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasarea veniturilor, perceperea fructelor, asigurarea unui bun, reparațiile de întreținerea a unui bun etc. Actele de dispoziție sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale, principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunță la drepturi. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de donație, constituirea unui drept de uzufruct, a unei ipoteci, remiterea de donație. Această clasificare prezintă importanță în materie de reprezentare și capacitate. Întinderea puterilor de reprezentare ale părinților și tutorilor depind de categoria de acte luate în considerare. Astfel, actele de conservare pot fi încheiate valabil chiar de persoane lipsite de capacitate de exercițiu. Actele de administrare se încheie în numele și pe seama celui lipsit de capacitate de exercițiu, de reprezentantul său legal părinte sau tutore fără a fi nevoie pentru validitatea lor de încuviințare din partea autorității tutelare. Clasificarea prezintă interes și în ceea ce privește întinderea împuternicirilor mandatarului. Mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare și administrare, iar pentru actele de dispoziție trebuie să existe un mandat special. 6. În funcție de modul lor de încheiere, actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne, formale și reale. Actele consensuale sunt acele acte care iau naștere în mod valabil prin simpla manifestare de voință a părților, fără a fi necesar îndeplinirea vreunei formalități. În dreptul nostru civil funcționează regula consensualității actelor juridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin simpla manifestare de voință. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt consensuale. Sunt solemne sau formale actele pentru validitatea cărora legea cere expres încheierea lor într-o anumită formă. Intră în această categorie, testamentul, donația, contractul de ipotecă etc. Actele reale sunt acele acte în care manifestarea de voință, este însoțită de remiterea (predarea) bunului. Intră în această categorie contractul de împrumut, de depozit, gajul etc. Utilitatea distincției dintre actele consensuale solemne și reale se manifestă în aceea că nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sancționată cu nulitatea absolută, în vreme ce actele consensuale sunt valabile indiferent de forma în care au fost încheiate. Încheierea actelor juridice solemne prin mandatar presupune ca și procura să fie făcută în formă solemnă, ceea ce nu se cere în cazul actelor consensuale. De asemenea, regimul probator este diferit pentru toate cele trei categorii de acte. 7. Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale și acte nepatrimoniale se face în funcție de conținutul lor: Actul juridic patrimonial este actul al cărui conținut este susceptibil de a fi evaluat în bani. Intră în această categorie actele juridice civile privesc drepturile reale și drepturi de creanță. Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conținut nu poate fi evaluat în bani. Ele privesc drepturile nepatrimoniale. Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic în materia nulităților și a ocrotirii persoanelor incapabile. 8. După cum au sau nu legătură cu modalitățile actului juridic civil (termen, condiție, sarcină) distingem acte pure și simple și acte afectate de modalități. Actul juridic pur și simplu este actul care nu este afectat de modalități. Intră în această categorie căsătoria, adopția, recunoașterea filiației, opțiunea succesorală. Actele afectate de modalități este actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiție sau o sarcină, în funcție de care începe sau încetează să-și producă efectele. Sunt acte juridice civile afectate de modalități contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreținere, contractul de asigurare, contractul de donație cu sarcină, etc. Importanța acestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilității, în sensul că în cazul actelor juridice civile de a căror esență este existența unei modalități, lipsa acesteia atrage după sine ineficiența actului. De asemenea, sub aspectul efectelor, la actele pure și simple, efectele se produc imediat, definitiv și irevocabil, în timp ce la actele afectate de modalități, producerea sau încetarea efectelor depinde de un eveniment viitor care este termenul sau condiția. La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele. Actele juridice principale sunt acele acte care au o existență de sine stătătoare independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice. Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existență de sine stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Așa sunt spre exemplu, contractele prin care se constituie garanții, cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca, sunt acte accesorii în raport cu actul generator al obligației garantate. Importanța acestei clasificări se manifestă pe planul examinării validității și eficacității acestor acte, soarta juridică a actelor accesorii depinzând întrutotul de soarta juridică a actelor principale. În raport cu cauza sau scopul lor, actele juridice civile pot fi împărțite în acte cauzale și acte abstracte. Actul cauzal este acela pentru a cărui validitate nu este necesar examinarea cauzei. Sunt acte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt încorporate drepturi de creanță, cum ar fi, spre exemplu, obligațiunile cec, cambiile, conosamentele. Importanța acestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale, cauza fiind un element esențial pentru valabilitatea lor, lipsa, falsitatea, ilicitatea ori imoralitatea cauzei sunt sancționate cu nulitatea actelor respective, în timp ce actele abstracte fiind detașate de cauza lor, absența, nerealizarea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei nu au nici o înrâurire asupra valabilității lor. 10. În funcție de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale și acte încheiate prin reprezentare. Actele juridice personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal, nefiind susceptibile a fi încheiate prin reprezentant. Astfel de acte sunt testamentul, căsătoria, recunoașterea filiației, etc. Actele juridice încheiate printr-un reprezentare sunt actele juridice ce se încheie de o altă persoană în calitate de reprezentant. Importanța acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale constituind excepția, sunt guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare și aplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se apreciază și prin persoana reprezentantului. 11. După reglementarea și denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) și acte nenumite (atipice) Sunt acte juridice numitesau tipice acele care au o denumire stabilită de legislația civilă, precum și o reglementare proprie. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locație, depozit, etc. Prin acte juridice nenumitese înțeleg acele acte care nu sunt nominalizate și nu au o reglementare proprie în legislația civilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreținere. Clasificarea actelor numite și nenumite prezintă importanță juridică sub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multă asemănare. [3D. Alexandrenco, Principiile dreptului civil român , vol II București, 1926, p 11; 12. După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată și acte cu executare succesivă. Actele cu executare imediată sunt acele acte a căror executare se produce o singură dată, printr-o singură prestație din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plătește prețul și se predă bunul. Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin mai multe prestații succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donația cu sarcina întreținerii, vânzarea-cumpărarea în rate etc. Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancțiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestație curge o prescripție extinctivă distinctă. 13. În funcție de rolul voinței părților în stabilirea conținutului actului juridic civil, distingem acte subiective și acte condiție. Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conținutul lor este stabilit prin voința părților care le-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil. Actele juridice condiție sunt acele acte al căror conținut este predeterminat de norme imperative, părțile actelor juridice exprimându-și voința numai în privința nașterii lor. Exemplu de act juridic condiție este căsătoria. Această clasificare prezintă importanță din punct de vedere al aprecierii condițiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conținutul actelor juridice condiție fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea valabilității actelor subiective al căror conținut este stabilit de părți se face în limite mai largi. Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiție nu pot fi decât cele stabilite și reglementate de lege, actele subiective nu se limitează numai la cele expres reglementate de lege. După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor sunt: În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deși textul se referă la convenții, condițiile enumerate sunt necesare și valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deși textul se referă la consimțământul valabil al părții care se obligă, totuși toate părțile actului juridic, inclusiv creditorul, trebuie să exprime un consimțământ valabil. De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci și atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce privește cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie reală și corespunzătoare regulilor de morală. [4 D. Cosma, Op. cit. , p. 113] În afara condițiilor arătate mai sus, o condiție esențială pentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau solemne. Pe lângă condițiile esențiale, actul juridic poate cuprinde și condiții neesențiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influența valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalitățile actului juridic (termenul și condiția). Noțiunea și clasificarea condițiilor de validitate ale actului juridic civil. În literatura de specialitate, condițiile esențiale de validitate ale actelor juridice au fost desemnate și prin termenul de elemente esențiale. [5Tr. Ionașcu, Tratat de drept civil, vol I, Editura Academiei București, 1967, p. 251]Nu credem că ar fi vreo greșeală ca pentru desemnarea termenului de condiții esențiale de validitate ale actelor juridice și expresia cerințele esențiale de validitate ale actului juridic. Prin condiții de validitate ale actului juridic trebuie să de înțeleagă toate cerințele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părți pentru validitatea actului juridic civil. Condițiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcție de aspectele la care se referă deosebimcondiții de fond și condiții de formă. Condițiile de fond sunt cele care privesc conținutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinței, adică forma pe care o îmbracă acest conținut. În funcție de obligativitatea lor, condițiile actului juridic civil se împart înesențiale și neesențiale. Condițiile esențiale sunt acele condiții care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăși validitatea actului juridic. Dimpotrivă condițiile neesențiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecințe asupra valabilității acestuia. În sfârșit, condițiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcție de sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, în condițiile de validitate a căror nerespectare se sancționează cu nulitatea actului și condiții de eficacitate a căror nerespectare privește doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurire asupra valabilității actului juridic civil. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condițiile de fond, esențială pentru validitatea actului juridic. Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile, prin încheierea de acte de drept civil. [6 Gh. Beleiu, Op. cit. , p. 128, P. M. Cosmovici, Op. cit, p. 101]Concepută în acest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfățișează ca o parte a capacității de folosință a persoanei fizice și juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi și obligații civile, precum și ca o premisă a capacității de exercițiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile și obligații prin încheierea de acte juridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de acte juridice civile. Sub aspectul reglementării legale în articol
. Enumerându-se condițiile esențiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art
, potrivit căruia poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege și art
. , care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte și anume minorii, interzișii, precum și toți acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispozițiilor art
, minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar în art
se consacră principiul potrivit căruia orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege. De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art
. Pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege Regula în această materie, consacrată în doctrină și stabilită și de practica judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacitățile constituind excepții de la această regulă. În legătură cu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosință și nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile stabilite de lege. În ceea ce privește persoanele juridice regula capacității de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialității capacitatea de folosință consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia persoana juridică are capacitate juridică de folosință potrivit scopului activității ei Capacitatea de folosință a persoanei juridice ia naștere în momentul aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să funcționeze pe baza regulamentului general privind organizațiile de stat, respectivdin momentul publicării de către organul competent a hotărârii de înființare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosință a persoanei juridice ia naștere din momentul înregistrării. Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice sunt sancționate cu nulitatea. Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepții sunt de strictă interpretare și aplicare. Față de noțiunea și reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o stare de drept în comparație cu discernământul care este o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană, în funcție de aptitudinea și puterea psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine și rău, licit și ilicit, moral și imoral, etc. [7 T. Dogaru, Op. cit. , p. 172)] Pentru ca un act juridic să ia ființă și să producă efecte, este absolut necesară existența unei voințe care să-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil. Privită în realitatea ei psihologică, voința este un fenomen complex care cuprinde în conținutul eistări intelective(senzații, percepții, gândire, memorie); stări afective (emoții și sentimente) șistări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii) [8I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol I, Editura Oscar Print, București, 1997, p. 113]și sub aspectul ei juridic voința este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din două elemente: consimțământ și cauză a (scop). Corelația care există așadar, între voință și consimțământ este de tipul întreg parte, voința alcătuind întregul, iar consimțământul o parte a acestuia. Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor de a-și satisface cerințele de ordin material și spiritual ale vieții cotidiene. Aceasta înseamnă că orice act de voință urmărește realizarea unui anumit scop. Sub influența nevoilor se formează motivele acțiunilor omenești, motivele constituind, așadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-și propună anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsătură a acțiunii omenești, de a urmări conștient realizarea unui anumit scop, ne îngăduie să denumim acțiunea sa ca act de voință. Cântărind motivele care o îndeamnă să acționeze, persoana deliberează până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o încheia actul juridic proiectat. În procesul psihologic de formare a consimțământului distingem, prin urmare, mai multe etape, și anume: reflectarea nevoilor în conștiință, apariția sub impulsul lora motivelor care îndeamnă la acțiune; deliberarea; intervenția motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit și, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinței juridice. Din punct de vedere juridic interesează numai intervenția motivului determinant și hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinței juridice și anume: a)consimțământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic; b)cauza prin care se înțelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil. Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voința juridică și anume principiul libertății actelor juridice civile, cunoscut și sub numele de principiu autonom de voință și principiul voinței reale, numit și principiul voinței interne. De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea și bunele moravuri. Cu respectarea legii și a regulilor de morală, subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conținutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat. Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voința trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voința internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voința juridică cuprinde, așadar, două elemente: voința internă (reală) și voința declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naștere la efecte juridice între voința internă și cea declarată trebuie să existe o concordanță deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanță între voința și cea internă, situație în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate. Consimțământul este condiția esențială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil. Prin consimțământ se înțelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridicește și manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimțământul este în această accepțiune, un element fundamental și necesar al oricărui act juridic civil. Într-un alt sens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimțământ se desemnează acordul de voință al părților, în actele juridice bilaterale și multilaterale. [9 D. Cosma, Op. cit. , p. 117] Pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerințe: a)hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimțământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificație juridică. Formele declarației de voință pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepția cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voință trebuie să îmbrace o formă specială. Modurile de exteriorizare a consimțământului sunt variate. Vorbele și înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declarația expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimțământul se mai poate manifesta și prin săvârșirea unei acțiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staționarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate). În literatura de specialitate, ca și în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăși nu poate valora consimțământul. Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimțământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locațiune, locatarul rămâne și este lăsat în posesia bunului, locațiunea se consideră reînnoită care se numește tacită relocațiune. Tăcerea mai poate valora consimțământul atunci când părțile atribuie tăcerii semnificație juridică de consimțământ sau o astfel de semnificație rezultă din obicei. b)consimțământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. Actul juridic civil fiind un act de voință, autorii manifestarea de voință trebuie să aibă puterea de a discerne și a aprecia consecințele actului juridic pe care le încheie. Persoanele care au deplină capacitate de exercițiu, sunt prezumate că au discernământ. Minorii până la vârsta de 15 ani alienații mintali și debilii mintali puși sub interdicție judecătorească sunt prezumați că au discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală. Între 15 și 18 ani minorii au capacitate de exercițiu restrânsă și în această perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ, însă le lipsește experiența vieții juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviințate în prealabil de ocrotitorii lor legali. c)consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecința că obligațiile de ordin moral, cele de politețe sau pur amicale, precum și cele încheiate sub o condiție pur postetativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voința celui ce se obligă, nu sunt obligații juridice. În aceste cazuri, declarația de voință nu are valoare juridică, fiindcă lipsește intenția de a se obliga juridicește. d)Consimțământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimțământ. Caracterul conștient și liber al consimțământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de consimțământ. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art, c civ consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol. Viciile care alterează caracterul conștient și liber al consimțământului sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea. Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. În raport cu consecințele pe care le produce eroarea poate distinge voința juridică, poate vicia consimțământul sau poate să nu aibă nici o influență asupra voinței, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, așadar, că în funcție de efectele la care dă naștere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită și distinctiv de voință, eroare-viciu de consimțământ și eroare indiferentă. Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlnește în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donație, precum și în cazul în care eroarea cade asupra identității obiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră. Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimțământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori. Eroarea viciază consimțământul în două cazuri și anume: când eroarea cade asupra calităților substanțiale ale obiectului adică asupra acelor calități care au fost determinante la încheierea actului juridic și fără de care dacă n-ar fi intervenit eroarea actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit și în realitate este o copie) și atunci când eroarea cade asupra identității sau asupra calităților speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care considerația persoanei cocontractului și a calităților sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputație etc. ) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialiști sau artiști). Prin urmare, ceea ce viciază consimțământul și anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanțială a obiectului sau identitatea ori însușirile speciale ale persoanei cocontractului. Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancționate cu nulitate relativă. În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimțământul și ca atare nu are nici o influență asupra valabilității actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităților nesubstanțiale) erori de calcul. |
|
