Notiunea si clasificarea actelor juridice civile (íà ëàòûíè) - (đćôćđàò)
p>În funcție de natura realității fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realității faptelor și eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenței ori conținutului unei legi. Problema admisibilității erorii de drept ca viciu de consimțământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligația cunoașterii legii întemeiază pe prezumția de cunoaștere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimțământ. [10 A. Ionașcu, Op. cit. , p. 83; I. R. Urs, A. Angheni, Op. cit, p. 118] Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum și de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimțământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleași efecte ca și eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimțământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărginește să arate că a avut o falsă reprezentare a realității cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimțământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiții: elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia și faptul la contracte că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic. Conform principiilor probațiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimțământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori și prezumții. Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimțământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimțământul este, așadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înșeală, ci este înșelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene. Dolul ca viciu de consimțământ presupune două elemente și anume, un element subiectiv intențional, constând în intenția de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic și un element obiectiv, material care constă în întrebuințarea de mijloace viclene prin care se înțeleg acte combinate de șiretenie, abilități sau mașinațiuni cu caracter de înșelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenția de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acțiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticență și constă în necomunicarea celeilalte părți a unor împrejurări esențiale pentru încheierea actului. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiții: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, așa cum se exprimă un autor mașinația dolosivă trebuie să-și producă efectele în așa fel încât fără existența ei actul nu s-ar fi încheiat [11 P. C. Vlahidde Op. cit. , p. 61] și în al doilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant. Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca și la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcție de experiența de viață, pregătirea și alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului. În ceea ce privește cea de a doua condiție, care se referă la mijloacele viclene întrebuințate de una din părți, în literatura de specialitate s-a admis că această condiție este îndeplinită și atunci când provine de la un terț, dacă cealaltă parte are cunoștință de această împrejurare, precum și atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părți. Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimțământul, dolul se numește principal și conduce la nulitatea relativă a actului. Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimțământului, dolul se numește incidental și poate conduce numai la obținerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preț, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului). Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă. Deși dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuși o utilitate proprie, căci spre deosebire de eroare propriu-zisă dolul viciază consimțământul și atunci când poartă asupra altor elemente decât calitățile substanțiale ale obiectului sau identitatea ori însușirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care considerația persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai ușor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) ușor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realității) mai greu de dovedit. Violența. Violența este amenințarea unei persoane cu un rău, în așa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violența sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică și psihică (morală). Violența fizică există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violența psihică (morală) se referă șa amenințarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputației persoanei etc. Sub aspectul structurii sale, violența presupune două elemente, și anume: a)Amenințarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăți etc. ) sau de natură morală (amenințarea de atingere a onoarei, amenințarea de părăsire etc. ) b)Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima violenței să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocată de amenințare se va aprecia în funcție de criteriile subiective, vârstă, sex, vigoare, experiența vieții etc. Ceea ce viciază consimțământul este mai degrabă, teama insuflată de violență, decât însăși violența, care rămâne faptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influența violenței dă naștere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voința sa ar fi fost liberă. Pentru ca violența să vicieze consimțământul și să poată conduce la anularea actului se cere ca amenințarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă amenințarea se referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care cel care amenința era îndreptățit să o săvârșească, o asemenea amenințare nu poate justifica atacarea actului săvârșit sub imperiul amenințării cu nulitatea. De asemenea, pentru a vicia consimțământul, violența nu trebuie să fie numai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoare pentru victima violenței de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violență, se face după criterii subiective privind victima violenței cum ar fi, vârsta, gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violența. Spre deosebire de dol, nu se cere ca violența să provină de la celălalt cocontractant. În literatura de specialitate se apreciază că violența viciază consimțământul nu numai când, violența provine de la persoane, ci și atunci când temerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate. [12A. Ionașcu, Op cit. ,p. 87; D. Cosma Op. cit. , p. 175; St. Rauschi, Op. cit. , p. 91; Gh. Beleiu, Op cit. , p. 120; I. Dogaru Op. cit. , p. 166] Actele juridice încheiate sub imperiul violenței vor fi sancționate cu nulitatea relativă. Leziunea. Prin leziune se înțelege paguba materială pe care o suferă una din părțile contractante din cauza disproporției de valoare dintre cele două prestații, existente, în chiar momentul încheierii contractului. Elementele leziunii diferă în funcție de concepția ce a stat la baza reglementării ei. Astfel, potrivit concepției subiective, leziunea implică structural două elemente și anume disproporția de valoare între contraprestații și existența unei stări de nevoie în care se află una din părțile contractante de care profită cealaltă parte. În concepția obiectivă leziunea se rezumă la un singur element și anume la paguba ce rezultă din disproporția de valoare dintre cele două prestații. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiții: leziunea să fie consecință directă și nemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului și disproporția de valoare între prestații să fie vădită. Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative și sunt încheiate de minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă fără încuviințarea părinților sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.
Cauza actului juridic civil Noțiunea cauzei actului juridic civil
Cauza este o condiție esențială de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituie alături de consimțământ cel de al doilea element al voinței juridice. Prin cauză se înțelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridic civil, ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte și în vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop părțile încheie actul juridic. Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voință în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul manifestării de voință a două sau mai multe părți, obligația fiecărei părți are o cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai la contracte, dar și la actele de voință unilaterală.
Elementele cauzei
Cauza cuprinde două elemente și anume: scopul imediat al consimțământului care constă în reprezentarea sau considerarea, în contractul bilaterale oneroase a contraprestației celeilalte părți, în contractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenția de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract, obiectiv și invariabil același, în aceeași categorie de acte juridice. Scopul imediat al consimțământului constituie cel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementul concret, subiectiv și variabil de la un act juridic la altul. Așa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopul imediat este, pentru toți cumpărătorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, fără nici o deosebire de la un contract la altul, iar scopul imediat diferă de la contract la contract, în funcție de destinația concretă în vederea căreia, lucrul a fost cumpărat. Această concepție care include printre elemente cauza și scopul imediat, elementul concret, subiectiv și variabil.
Condițiile de validitate ale cauzei
Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită. În actele juridice civile cauza lipsește atunci când una din părți nu are discernământ fiindcă formarea voinței juridice cu cele două elemente ale sale consimțământul și cauza presupune existența discernământului. În acest caz lipsa cauzei va atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic, deoarece aceasta este sancțiunea lipsei consimțământului. Cauza este inexistentă și atunci când lipsește scopul imediat al actului juridic respectiv, considerația contraprestației celeilalte părți la contractele cu titlu oneros, lipsa predării bunului în actele juridice reale și lipsa intenției de liberalitate în actele juridice cu titlu gratuit. În astfel de situații actul juridic va fi sancționat cu nulitate absolută. Cauza nu este reală atunci când există eroarea asupra motivului determinant, adică asupra scopului imediat al cauzei. Falsitatea cauzei atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic. Sancțiunea actului juridic civil în care cauza are caracter ilicit este nulitatea absolută.
Obiectul actului juridic civil Noțiune
În literatura de specialitate, problema noțiunii obiectului actului juridic civil este controversată. În legătură cu aceasta în principal, au fost formulate trei opinii. Astfel într-o primă opinie se consideră că obiectul actului juridic constă în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se reproșează că face confuzie între obiectul și efectele generale ale actului juridic. Într-o altă opinie se consideră că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părți prin mijlocirea actului juridic în temeiul și în limita legii. [13 D. Cosma, Op. cit. , p. 213]Și acestei opinii i s-a reproșat că leagă în mod artificial obiectul actului juridic de noțiunea de interese, noțiune care are valențe apropiate mai degrabă cauzei decât obiectului actului juridic civil. [14 I. Dogaru, Op. cit. , p. 174] În sfârșit o a treia opinie consideră că obiectul actului juridic civil este însuși obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic. [15Tr. Ionașcu, Curs de dreept civil. Teoria generală a obligațiilor, 1949-1950, p. 59]Cu alte cuvinte, obiectul actului juridic îl constituie conduita părților, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite sau de care sunt ținute părțile actului juridic. Această opinie este susținută de mare majoritate a autorilor care s-au referit la obiectul actului juridic. Față de cele arătate considerăm că prin obiect al actului juridic se înțelege conduita părților stabilită prin actul juridic, adică acțiunile sau inacțiunile de care sunt ținute părțile sau de la care trebuie să se abțină. Condițiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil. Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiții: A)obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Această primă condiție, este și cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există nu se mai pune problema observării celorlalte condiții ale sale. Necesitatea existenței obiectului se apreciază în momentul încheierii actului juridic. Pot alcătui obiect al actului juridic civil și bunurile viitoare, cu excepția succesiunilor nedeschise încă. b)obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil; c)obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil; obiectul este determinat când se precizează elementele care îl individualizează și este determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente cu ajutorul cărora el va putea fi determinat în viitor. Rațiunea acestei condiții este impusă de nevoia asigurării executării exacte a prestației la care s-au angajat părțile actului juridic, potrivit cu voința lor. Dacă obiectul actului juridic se referă la bunuri certe, condiția este îndeplinită prin indicarea caracterelor lui particulare. Dacă însă este vorba de bunuri generice , determinarea lor se face prin indicarea precisă a cantității, a calității, valorii sau prin stabilirea unor criterii de determinare viitoare a acestora. d)obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiție este determinată de regula de drept potrivit căreia nimeni nu se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absolută și de neînvins și nu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului sau din cauze relative (subiective). În cazul obligațiilor de a da un bun cert, imposibilitatea nu poate proveni decât din cauza pieririi bunului respectiv, intervenită anterior, încheierii actului, iar în cazul obligației de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza când nu mai este cu putință să se producă bunurile respective, inexistența lor momentan neconstituind propriu-zis o imposibilitate absolută de executat. Obligația de a da se poate referi și la bunuri viitoare cu condiția că ele să fie posibile și determinate sau determinabile. e)Obiectul actului juridic civil trebuie să fiei licit și corespunzător regulilor de morală. Pe cale de consecință, conduita părților actului juridic civil trebuie să fie conform atât cu legea, cât și cu regulile de morală. Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestei condiții sunt sancționate cu nulitate absolută; f)Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă. Nimeni nu poate fi obligat prin voința altuia. Nu se poate deci promite într-un act juridic faptul altuia, ci numai faptul său personal, afară de cazul când această promisiune se face în calitate de mandatar. Convenția prin care o parte se obligă să determine pe in terț să consimtă la încheierea unui act juridic este valabilă, deoarece nu se promite faptul terțului, ci faptul propriu de a depune toate diligențele pentru a convinge pe terț să încheie actul juridic; g)Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptului pentru care s-a obligat. Această condiție este consecința principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are sau să transmită altuia mai multe drepturi decât are el însuși.
Forma actului juridic civil Principiul consensualismului actelor juridice civile
În principiu, actele juridice civile nu reclamă necesitatea observării vreunor forme pentru validitatea lor. Voința juridică manifestată, oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne, etc. , este suficientă pentru încheierea unui act juridic, iar contractul se formează prin simplul acord de voință al părților. Voința juridică este deci independentă de forma pe care o îmbracă pentru a se exterioriza. Ea produce efecte juridice, fără a fi nevoie pentru aceasta de a se manifesta în anumite forme. Prin urmare, în principiu, actele juridice sunt consensuale în înțelesul că ele se încheie valabil prin simpla manifestare de voință a celor de la care emană. Noțiunea și clasificarea condițiilor de formă ale actelor juridice civile. Prin formă a actului juridic civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcut cu intenția de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic concret. [16 Gh. Beleiu, Op. cit. , p. 149]Cu alte cuvinte și într-o formulare mai sintetică, forma actului juridic civil reprezintă modul de exteriorizare a manifestării de voință. Ca o derogare de la principiul consensualismului actelor juridice civile, în funcție de consecințele juridice ale nerespectării formei se disting trei condiții de formă și anume: forma cerută ad validatem, adică pentru însăși validitatea actului juridic civil; forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic civil; forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil. Forma cerută de validitate a actului juridic civil. Actele juridice pentru validitatea cărora se cer îndeplinirea sub sancțiunea nulității absolute, anumite condiții de formă se numesc acteformale sau solemne. La actele formale sau solemne, forma constituie o condiție de validitate. Forma ca o condiție de validitate a actului juridic civil constă în necesitatea îndeplinirii formalității prestabilite de lege ori de părți privind exteriorizarea voinței cu ocazia încheierii actului juridic. Rațiunea formei ca o condiție esențială de validitate a actului juridic civil este determinată, în primul rând, de nevoia asigurării deplinei libertăți și certitudini manifestării consimțământului în al doilea rând, de a atenționa părțile cu privire la importanța deosebită pe care o au actele ce necesită încheierea lor într-o anumită formă și, în al treilea rând, de a asigura un control din partea statului cu privire la respectarea condițiilor de validitate a unor acte juridice civile care depășesc prin conținutul lor interesele strict personale ale părților. Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice ce țin de esența formei și anume: este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind sancționată cu nulitate absolută a actului; presupune manifestarea expresă de voință, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinței părților și este , în principiu, exclusivă, în sensul că, de regulă, actul se încheie în formă autentică, și nu permite părților posibilitatea unei opțiuni, cu excepția testamentului. [17 St. Rauschi, Op. cit. , p. 98; P. M. Cosmovici, Op. cit. , p. 120] Forma ad validatem trebuie să cuprindă întregul conținut al actului juridic, nefiind admisă trimiterea la o sursă exterioară prin care să se determine conținutul actului juridic civil. De asemenea, actele juridice aflate în raport de interdependență cu actele formale sau solemne, chiar dacă ele privite separat nu trebuie să îndeplinească această condiție, trebuie totuși să fie acte formale sau solemne cum ar fi, spre exemplu, mandatul pentru încheierea unui act formal trebuie să îmbrace forma autentică. Tot astfel, actul juridic care determină ineficacitatea unui act formal sau solemn trebuie să fie și el formal sau solemn. Sunt acte formale: donația, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, ipoteca, contractul de societate comercială. a)forma-condiție de probațiune a actului juridic civil. Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit ca mijloc de probă constă în cerința întocmirii în scris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să afecteze validitatea actului juridic. Forma cerută ca o condiție de probațiune a actului juridic, deși nu are nici o influență asupra validității acestuia, totuși ea are un caracter obligatoriu, deoarece, în principiu, este inadmisibil dovedirea actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Forma ad probationem a fost considerată în literatura de specialitate ca reprezentând, fie o excepție de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voință trebuie făcută în formă scrisă, [18 Gh. Beleiu, Op. cit. , p. 152]fie ca o limitare adusă aceluiași principiu, în sensul că nedovedirea raportului juridic născut din actul juridic are drept consecință însăși ineficacitatea acestui raport juridic [19 I. Dogaru, Op. cit. , p. 190] b)forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil Această formă se referă la formalitățile prevăzute de lege pentru a face actul juridic civil opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui. Formalitățile prevăzute de lege se referă, în primul rând, la publicitatea actului juridic civil prin care se constituie sau se transmit drepturi reale care, fiind drepturi absolute sunt opozabile erga omnes. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil este obligatorie. Nerespectarea acestei cerințe de formă nu va fi sancționată cu nulitate absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului față de terțele persoane, adică cu posibilitatea acestora din urmă persoane de a ignora actele juridice ce li se opune de părțile care l-au încheiat. Actul încheiat este valabil și va produce efecte între părți, însă el nu este opozabil terțelor persoane față de care actul este ineficace.
Nulitatea actului juridic civil Definiție și funcțiile nulității
În lipsa unei definiții a nulității actelor juridice în codul civil, literatura de specialitate abundă în definiții, care, însă, au un numitor comun și anume acela că nulitatea este o sancțiune civilă, care intervine când se înfrânge o dispoziție legală, cu ocazia încheierii unui act juridic. Nulitatea este acea sancțiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui. [20 T. Pop, Op. cit, p. ] Analizând finalitatea nulității ca instituție de drept civil, în opinia domnului profesor T. Pop această instituție urmărește atât un rol preventiv, cât și unul represiv. Prin urmare, nulitatea urmărește atât o funcție preventivă, cât și una sancționatorie. Funcția preventivă a nulității constă în amenințarea cu distrugerea efectelor actului juridic, dacă acesta se încheie cu nesocotirea dispozițiilor normative privind condițiile sale de validitate. Într-adevăr, nulitatea actelor juridice prezintă neajunsul că nimicește aparența creată prin acest act, împrejurare ce poate produce prejudicii atât părților, cât și terților. De aceea, este preferabil să se verifice în prealabil condițiile de validitate ale actului juridic, pentru a preveni nimicirea efectelor lui, după ce s-a încheiat. O asemenea verificare prealabilă a fost instituită de legiuitor, doar pentru actele solemne, însă ea lipsește pentru restul actelor juridice. Pentru marea majoritate a actelor juridice pentru care nu se cere forma solemnă, părțile au tot interesul pentru a preîntâmpina distrugerea efectelor actului juridic, să observe prevederile legii civile înainte de încheierea lui și să se conformeze lor. Funcția sancționatorie intervine după încheierea actului juridic, având drept scop fie înlăturarea efectelor contrare legii, pe care le conține acest act, fie încheierea actului în totalitate, dacă nu este posibilă menținerea lui prin îndepărtarea clauzelor stipulate în disprețul unor dispoziții imperative ale legii. De reținut că nu trebuie confundată nulitatea actului juridic cu ineficiența probatorie a înscrisului constatator. Se știe din materia dreptului probator că pentru dovedirea unor acte juridice legea cere întocmirea unui înscris. Acest înscris, pentru a constitui instrument probator trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege. Nerespectarea acestor condiții atrage ineficiența înscrisului doveditor, ceea ce înseamnă că înscrisul este lipsit de efectele sale în materie de probă dar nu afectează validitatea operațiilor juridice, care poate fi dovedită, eventual, prin alte mijloace de probă. Dacă înscrisul reprezintă o condiție pentru validitatea chiar a operațiilor juridice (caz actelor juridice solemne), nulitatea înscrisului atrage și nulitatea actului juridic.
Evoluția concepției cu privire la nulitatea actului juridic
În dreptul roman, concepția asupra nulității era cristalizată în două adagii: qui contra legem agit nihil agit precum și quod nullum est nullum producit efectum. De aici rezultă că nulitatea era totală și iremediabilă sau, altfel spus, actul juridic era nimicit în totalitate, neexistând posibilitatea menținerii lui parțiale cu înlăturarea clauzelor prin care s-a încălcat legea. În concepția clasică, care se afla încă sub influența dreptului roman, nulitatea era asimilată cu ineficacitatea actului juridic, în totalitatea sa, fiind tratat ca o stare organică a acestuia, deoarece s-a încheiat cu nesocotirea dispozițiilor legale. Nulitatea avea ca efect desființarea actului juridic în întregime și ca o consecință, nimicirea tuturor efectelor sale. Deci nulitatea era totală și iremediabilă, ca și în dreptul roman. În concepția modernă s-a formulat teoria proporționalității efectelor nulității în raport cu cauzele care au determinat-o, urmările nulității trebuind să se mărginească numai la cele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menținându-se. În această concepție, nulitatea este în principiu parțială și remediabilă. Finalitatea nulității în această concepție este apărarea actului juridic prin mențiunea lui, după ce s-au înlăturat efectele care contravin legii. Concepția dreptului român contemporan asupra nulității actului juridic este aceea a unei nulități în principiu parțiale și remediabile, nulitatea actului juridic având menirea de a suprima numai efectele care contravin dispozițiilor legale încălcate la încheierea actului, lăsându-se neatinse celelalte efecte. În această concepție nulitatea totală intervine numai atunci când clauzele care contravin legii au constituit cauza principală și determinantă a încheierii actului juridic.
Clasificare nulității actelor juridice
Teoria nulității actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel: În raport de natura interesului ocrotit de lege și de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută și nulitate relativă. Nulitatea absolutăeste sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocrotește un interes general, public. [21 T. Pop, Drept civil român, București 1993, p. 183] Nulitatea relativăeste sancțiunea ce intervine în cazul de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocrotește un interes particular, privat. [22 T. Pop, Op. cit, p. 183] Îndoctrină și în jurisprudență se folosește pentru nulitatea absolută expresiile nul de drept sau nul, ori nul de plin drept sau actul va fi nul, iar pentru nulitatea relativă expresiile actul este anulabil sau actul poate fi anulat. În raport de întinderea efectelor, nulitatea poate fi totală sau parțială. Nulitatea totală este aceea care desființează actul juridic în întregime. Nulitatea parțială este aceea care desființează numai unele efecte ale actului juridic acesta rămânând în ființă și producându-și celelalte efecte. În dreptul civil român, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepția, aceasta însemnând că nulitatea unei clauze a actului juridic nu atrage ineficacitatea întregului act, ea mărginindu-se numai la acea clauză. Nulitatea totală va interveni ori de câte ori clauza (sau clauzele) care contravine legii a constituit cauza impulsivă și determinantă a încheierii actului juridic (exemplu bunurile soților și înstrăinarea lor). În raport de existența ori inexistența unei norme care să edicteze expres sancțiunea, nulitatea este de două feluri: expresă sau virtuală. Nulitatea expresă (textuală, explicită) este aceea care este prevăzută anume într-o dispoziție legală. Nulitatea virtuală (implicită, tacită) este aceea care, fără a fi prevăzută expres de lege, rezultă în mod neîndoelnic din felul de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia. Exemplu art
... declară: bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă. Pe de altă parte, din modul de redactare sau din scopul anumitor prevederi legale rezultă că încălcarea acestora atrage nulitatea actului juridic, deși aceste prevederi nu conțin expres sancțiunea nulității. Suntem în prezența unei nulități virtuale. Drept exemplu constituie prevederile art. 575 din C. civ. Care declară: Testamentul trebuie să fie întocmit în formă scrisă, cu indicarea locului și datei întocmirii lui, să fie semnat cu mâna proprie a testatorului și autentificat pe cale notarială. La fel art. 240 prevede că contractul de vânzare cumpărare a casei de locuit trebuie să fie încheiat în formă scrisă, autentificat notarial și înregistrat la birourile de inventariere tehnică. Exemple din cc cu privire la formele testamentului, donațiuni În raport de caracterul condițiilor de validitate nerespectată nulitatea este de două feluri: de fond și de formă. Nulitatea de fond este acea sancțiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia și anume: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită. Cu părere de rău legislația civilă a Republicii Moldova nu prevede expres condițiile de valabilitate ale convențiilor, acestea fiind stabilite de către doctrină. Nulitatea de formă este acea sancțiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea formei cerute de lege ad validatem. Această clasificare prezintă interes redus, deoarece efectul juridic ale nulităților de fond și de formă sunt aceleași. În raport de modul cum operează nulitatea se distinge între nulitate de drept și nulitate judiciară. Nulitatea de drept este aceea care operează în puterea legii, independent de intervenția instanței judecătorești. Nulitatea judiciară este aceea pronunțată de instanța judecătorească, care lipsește de efecte actul juridic civil. Clasificarea aceasta este de origine franceză, iar când nulitatea era prevăzută expres de lege (actul este nul de drept), ea opera în puterea legii, fără intervenția instanței de judecată. În dreptul civil român, distincția între nulitățile de drept și judiciare este nesemnificativă în practică, deoarece în toate cazurile, indiferent că suntem în prezența unei nulități absolute, când instanța constată această nulitate, sau a unei nulități relative, când instanța pronunță nulitatea, pentru ca actul juridic să fie desființat de regulă intervine organul jurisdicțional. În legislația română există texte care declară nul de drept un act juridic, dar, pentru a înlătura situația juridică creată prin acest act se impune o hotărâre judecătorească de declarare a nulității. Așa de pildă, art statuează: Convenția făcută prin eroare, violență sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii de nulitate. La noi în țară conform art. 60 C. civ. care precizează că: cel al cărui consimțământ a fost viciat prin înșelăciune, violență, amenințare în urma unei învoieli dolosive sau în urma unui concurs de împrejurări grele poate cere anulare convenției Deci, conchidem noi, nimeni nu-și poate face singur dreptate, desființând situația juridică existentă, ci trebuie să recurgă la justiție.
Cauzele de nulitate a actului juridic
Privite în general, cauzele care conduc la nulitatea actului juridic s-ar subsemna ideii de nerespectare a dispozițiilor legale, care reglementează condițiile necesare pentru ca aceasta să fie valabilă. În doctrină sunt considerate cauze de nulitate a actului juridic următoarele: Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actul juridic; Lipsa unui element esențial, structural, al actului juridic (consimțământul, obiectul, cauza);
Vicierea consimțământului exprimat în actul juridic; Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil; Ilicitatea sau imoralitatea cauzei;
Nesocotirea dispozițiilor imperative ale legii, ordinii publice și bunurilor moravuri;
Nerespectarea formei cerute de lege pentru actele solemne;
Lipsa sau nevalabilitatea autorizației administrative pentru unele acte juridice;
Frauda legii.
De menționat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conduce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actului juridic.
Cauze de nulitate absolută
Sancțiunea nulității absolute a actului juridic intervine în următoarele cazuri: Când se încalcă dispozițiile legale referitoare la capacitatea civilă a persoanei. Este vorba de: a) nerespectarea de către unele persoane a incapacității speciale la care sunt supuse pentru ocrotirea vreunui interes social obștesc. O asemenea incapacitate specială este prevăzută de art... pentru judecători, procurori și avocați, care sunt opriți să cesioneze drepturi litigioaseși b) lipsa capacității de folosință a dreptului datorită nerespectării principiului specialității de către persoana juridică; Când actul juridic este lipsit de un element esențial, de o condiție esențială pentru validitatea lui consimțământul, obiectul, cauza. Consimțământul lipsește cu desăvârșire în cazul erorii-obstacol, când voința celor două părți nu s-a întâlnit pentru a se încheia valabil actul juridic. În acest caz nu suntem în prezența unui viciu de consimțământ, ci în prezența unui obstacol la încheierea actului juridic; Când obiectul actului juridic nu este valabil (este obiect ilicit sau imoral); Când cauza actului juridic nu este valabilă (este ilicită sau imorală); Când forma cerută de lege în mod obligatoriu, nu a fost respectată de părți; Când au fost nesocotite dispozițiile imperative ale legii, ordinii publice și bunele moravuri; Când lipsește autorizația administrativă, ori aceasta nu este valabilă, întrucât s-a acordat cu încălcarea legii;
Când pentru actul juridic încheiat s-a fraudat legea. Cauze de nulitate relativă
Sancțiunea nulității relative a actului juridic intervine în următoarele cazuri: Când consimțământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violență sau leziuni; Când a lipsit discernământul uneia din părți în momentul încheierii actului juridic; Când actul juridic a fost încheiat de persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau de persoane cu capacitate de exercițiu sau de persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă, care n-au avut încuviințările prevăzute de lege. Este vorba de: a) actul juridic încheiat de persoane lipsite de capacitate de exercițiu (minorii sub 15 ani și persoanele sub interdicție); b) actul juridic încheiat de un minor cu capacitatea de exercițiu restrânsă, fără încuviințarea ocrotitorului legal, act care este lezionar pentru minor; c) actul juridic încheiat fără încuviințarea autorității tutelare. Când actul juridic a fost încheiat cu nesocotirea unor interdicții legale prevăzute în scopul ocrotirii unor interese particulare.
Regimul juridic al nulității
Clasificarea nulității în absolută și relativă este deosebit de importantă din cauza regimului juridic diferit al celor două categorii de nulități. Acest regim diferit se datorează naturii distincte a interesului ocrotit prin norma juridică încălcată. Dacă interesul ocrotit este cel general, obștesc, atunci sancțiunea încălcării legii este nulitatea absolută cu regimul ei juridic propriu, iar dacă interesul ocrotit este particular al părților sau al uneia dintre ele, atunci sancțiunea încălcării legii este nulitatea relativă, cu regimul ei juridic distinct. Regimul juridic al nulității se referă la regulile care generează atât nulitatea absolută cât și nulitatea relativă. Deosebirea de regimul juridic dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă privește trei aspecte: a) persoanele care pot invoca nulitatea; b) prescrierea dreptului la acțiune și c) posibilitatea acoperirii nulității prin confirmarea actului juridic.
Ńòđàíèöû: 1, 2, 3
|