|
Notiunea si clasificarea actelor juridice civile (íà ëàòûíè) - (đćôćđàò)p>În cele ce urmează vom examina separat regimul juridic al nulității absolute și regimul juridic al nulității relative.Regimul juridic al nulității absolute Regulile care cârmuiesc regimul juridic al nulității absolute sunt: a)Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Persoanele interesate pot fi: părțile actului juridic, avânzii cauză ai părților, procurorul și chiar instanța din oficiu. De observat că, însăși partea care ar fi vinovată de faptele ce constituie cauza nulității, poate cere constatarea nulității absolute și desființarea retroactivă a actului juridic, invocând chiar cauza pe care a invocat-o personal. Aceasta se explică prin aceea că s-a încălcat o dispoziție legală imperativă al cărei scop este ocrotirea unui interes general obștesc. Se acordă neîndoios, prioritate ordinii de drept, față de interesul particular al uneia sau ambelor părți. Întrucât, actele juridice sunt guvernate de principiul consensualismului acestora, numărul persoanelor care pot invoca nulitatea absolută este destul de restrâns. Terții care sunt străini de actul juridic, vor putea invoca nulitatea absolută a acestuia numai în măsura în care actul juridic le este opozabil, deoarece numai atunci se bucură de un interes ocrotit de lege. b)Acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Aceasta înseamnă că acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi intentată oricând, nefiind îngrădit de vreo durată în timp de la încheierea actului. Imprescriptibilitatea acțiunii în nulitate absolută rezultă din două împrejurări: Fiind o acțiune în constatarea unei nulități operează în puterea legii; Este expres prevăzută de text. c)Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului. Întrucât nulitatea absolută are ca fundament ocrotirea unor interese generale, obștești și de aici dreptul oricărei persoane de a o invoca, actul juridic lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat. Părțile nu au decât posibilitatea de a încheia un act juridic nou, valabil, care nu poate valida vechiul act nul, ci va fi un act juridic independent, a cărui exigență începe în momentul încheierii lui. Vechiul act juridic va rămâne în continuare nul. Exem căsătoria. Regulile care cârmuiesc regimul juridic la nulității relative sunt: Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită de dispoziția legală ce reglementează nulitatea. De pildă, nulitatea relativă pentru viciu de consimțământ nu poate fi invocată decât de partea al cărui consimțământ a fost viciat la încheierea actului juridic, deoarece numai în vederea ocrotirii acestuia legiuitorul a statuat posibilitatea anulării actului. Desigur că numai partea respectivă poate aprecia, în ce măsură consimțământul i-a fost viciat, și în ce măsură i-au fost vătămate interesele. Cealaltă parte nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic respectiv. Sunt situații când fiecare dintre părțile contractante va putea invoca nulitatea relativă. De exemplu, dacă un contract a fost încheiat între doi minori, fiecare dintre aceștia va fi în drept să invoce nulitatea relativă a contractului. Mai trebuie menționat situația în care fiecare parte contractantă poate invoca nulitatea relativă a contractului, dar pentru temeiuri juridice diferite. Așa de pildă, o parte poate invoca nulitatea pentru lipsa capacității de exercițiu la încheierea contractului, iar cealaltă pentru un viciu de consimțământ (eroarea de exemplu). Tot astfel, această nulitate poate fi invocată și de procuror, în măsura în care acțiunea în anulare nu are un caracter stric personal. Acțiunea în nulitate relativă este supusă prescripției extinctive. Termenul de prescripție este de trei ani și el începe să curgă după distincțiile art. 79 C. civ. Potrivit textului acestui articol Prescripția începe să curgă din ziua în care s-a născut dreptul la acțiune; dreptul la acțiune se naște din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat un drept. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului De observat că termenul de prescripție susmenționat se aplică numai la acțiunile având un obiect patrimonial. Referitor la acțiunile nepatrimoniale, ele sunt în principiu imprescriptibile. După împlinirea termenului de prescripție, dreptul la acțiune în anulare actului juridic se stinge, dar nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepție, oricând, întrucât numai dreptul la acțiune se stinge. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare. Confirmarea nu este altceva decât un act juridic unilateral prin care o persoană renunță la dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic. Confirmarea poate fi făcută în două moduri: expres și tacit Confirmarea expresă se face printr-un înscris (numit act confirmativ), care trebuie să îndeplinească o sumă de condiții. Cele mai importante condiții privesc pe autorul confirmării actului anulabil, care nu este decât persoana ce putea invoca nulitatea relativă. Această persoană trebuie să fie capabilă, iar consimțământul ei să nu fie alterat de vreun viciu. De aici concluzia că confirmarea actului anulabil nu poate fi făcută decât după încetarea incapacității sau după încetarea sau descoperirea viciului de consimțământ, iar autorul confirmării trebuie să fie conștient de viciul actului juridic pe care-l confirmă. Actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească și el condițiile de valabilitate și anume: să cuprindă elementele esențiale ale actului juridic (obiect cauză, natura obligației), cauza nulității și intenția de a renunța la acțiunea în anulare. Confirmarea tacită rezultă din executarea actului anulabil. Principalul efect el anulării este acela că anulabilitatea actului juridic dispare retroactiv aceasta însemnând că, după confirmare, partea nu mai poate invoca nulitatea relativă a actului juridic, nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție. Constatarea nulității absolute și pronunțarea nulității relative. Desființarea efectelor actului juridic lovit de nulitate absolută sau de nulitate relativă trebuie să fie opera instanței judecătorești. Este de notat că rolul instanței judecătorești nu este același în cazul celor două nulități (absolută și relativă). Nulitatea absolută operează prin puterea legii, chiar din momentul încheierii actului juridic. Întrucât actul juridic nu a luat ființă în mod legal, dacă părțile ajung la înțelegere cu privire la recunoașterea nulității actului juridic, nu este necesar să se recurgă la sesizarea instanței judecătorești pentru a constata nulitatea absolută. Față de împrejurarea că a devenit o practică constantă recurgerea la autoritățile justiției pentru constatarea nulității absolute, conchidem că acordul părților referitor la recunoașterea nulității absolute este, de regulă, irealizabilă. Prin urmare nulitatea absolută este constatată de instanța de judecătorească, care face o aplicare necesară a legii, nu o apreciere proprie. Acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. În contrast cu nulitatea absolută, nulitatea relativă nu operează prin puterea legii, întrucât actul juridic anulabil a luat ființă și el necesită a fi desființat de către instanța judecătorească. Prin urmare, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței judecătorești, care o pronunță, și ea operează deci prin puterea hotărârii judecătorești. Este necesar a învedera că și părțile au posibilitatea să desființeze actul juridic anulabil, dar dacă nu se înțeleg, partea îndreptățită trebuie să intenteze acțiune în justiție. Cum această acțiune este prescriptibilă în termenul general de prescripție (trei ani), în cazul în care partea a pierdut acest termen, actul juridic nu mai poate fi desființat și el rămâne valabil, chiar dacă anterior fusese susceptibil de anulare. În literatura juridică s-a precizat că acțiunea în nulitate este o acțiune autonomă, care are drept scop să restabilească ordinea de drept încălcată. Chiar dacă actul juridic încheiat cu încălcarea legii a produs unele consecințe patrimoniale, scopul principal al acțiunii în nulitate este înlăturarea efectelor actului juridic nul și abia apoi repararea daunelor patrimoniale. Iată de ce se afirmă că acțiunea în nulitate este o acțiune autonomă, care urmărește să asigure preemțiunea ordinii de drept. Efectul nulității rezidă în desființarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate. [23 T. Pop, Op. cit. ,p. 194] Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desființează retroactiv. Așadar nulitatea operează nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut. Retroactivitatea este consecința firească a nulității actului juridic. Trebuie reținut că efectele nulității sunt aceleași lipsa de eficacitate a actului juridic indiferent că ne găsim în prezența nulității absolute sau a nulității relative. Întrucât nulitatea operează retroactiv, efectele acesteia vor depinde și de alți factori, care au survenit după încheierea actului juridic, cum ar fi: executarea sau neexecutarea actului juridic, transmiterea drepturilor de către dobânditor unor terțe persoane subdobânditoare. Efectele nulității sunt cârmuite de trei principii importante: Principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic; Principiul restabilirii situației anterioare încheierii actului juridic; Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecință a anulării actului juridic; Principiul retroactivității efectelor nulității actelor juridice Aplicarea sancțiunii nulității actului juridic atrage după sine desființarea retroactivă a efectelor actului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte. Cu alte cuvinte actul nul va mai produce efecte pentru viitor, iar efectele produse în trecut se desființează retroactiv. Retroactivitatea conduce la desființarea efectelor actului juridic, care s-au produs în trecut (între data încheierii actului și data anulării sau constatării nulității lui) și la încetarea producerii lor în viitor, după pronunțarea hotărârii judecătorești prin care actul juridic a fost anulat sau care a constatat nulitatea absolută a acestuia. În realitate, în baza retroactivității efectelor nulității, părțile se văd în situația anterioară încheierii actului juridic, deoarece numai astfel concordanța dintre lege și actul respectiv poate fi armonizată. Prin urmare, în baza principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic, efectele actului contrare legii sunt retroactiv desființate, iar părțile urmează să fie repuse în situația anterioară încheierii actului. În ipoteza în care actul juridic nu a fost executat, pronunțarea anulării ori constatarea nulității actului conduce la ineficacitatea lui, părțile fiind considerate că n-au avut niciodată dreptul sau obligații reciproce. Drept urmare, nici una dintre părți nu mai poate cere executarea actului. În ipoteza în care actul juridic a fost executat în totalitate sau în parte, odată cu declararea nulității sau anularea acestuia se desființează retroactiv efectele lui, iar părțile sunt obligate să-și restituie reciproc prestațiile executate. Principiul retroactivității efectelor nulității se întemeiază pe un alt principiu fundamental al dreptului și anume pe principiul supremației legii, pentru că nu este îngăduit ca în viața noastră juridică să existe acte juridice ale căror efecte sunt contrare legii, de aceea se impune înlăturarea lor și restabilirea ordinii de drept încălcate. De la principiul retroactivității efectelor nulității există câteva excepții dictate fie de caracterul ireversibil al prescripțiilor executate, fie de rațiuni de politică juridică. Excepțiile vizează cazurile în care efectele nulității actului juridic se produc numai pentru viitor, nu și pentru trecut, ceea ce înseamnă că efectele actului juridic declarat nul sau anulat sunt menținute pe trecut (pe perioada dintre data declarării nulității sau anulării actului juridic și data încheierii lui). Excepțiile invocate de doctrină de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic sunt: 1. Menținerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare cu o clauză de întreținere), datorită ireversibilității prestațiilor executate succesiv. În toate aceste contracte, care dau naștere la prestații succesive sau continue, de durata în timp, din moment ce prestațiile s-au efectuat, ele nu mai pot fi înlăturate pe trecut. Astfel, un contract de închiriere în executarea căruia locatorul a asigurat folosința locuinței, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desființat și pentru trecut, deoarece obligația de a pune la dispoziția locuința s-a consumat ireversibil, iar restituirea chiriei plătite nu se justifică, deoarece ar conduce la îmbogățirea locatarului fără just temei. 2. Recunoașterea efectelor actului juridic încheiat cu încălcarea unor condiții de validitate, deoarece legea nu stabilește constatarea nulității actului (cu consecința desființării ex tunc), ci desfacerea lui pe viitor. Este cazul nerespectării condițiilor de validitate a adopției unui minor (art CF ) privitoare la luarea consimțământului părinților celui adoptat, nerespectare care este sancționată de lege ( art cf ) nu cu nulitate absolută, ci cu desfacerea adopției (deci cu păstrarea efectelor pe trecut) dar și aceasta condiționat, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștea. Prin urmarea actul juridic al adopției nu se desființează ci numai se desface. Evident că legiuitorul a avut în vedere rațiuni de ocrotire a minorului, de aceea s-a abătut de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic. 3. Menținerea efectelor căsătoriei chiar dacă a fost declarată nulă, în privința copiilor rezultați din acea căsătorie (exemplu declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie) Această dispoziție a fost prevăzută tot din necesitatea ocrotirii copiilor și înlăturării raporturilor de familie. Principiul restabilirii situației anterioare încheierii actului juridic (restitutio in integrum) Principiul restitutio in integrum poate fi configurat ca fiind corolarul principiului retroactiv efectelor nulității actului juridic, deoarece desființarea retroactivă a efectelor actului, contrare legii, trebuie să ducă la restituirea reciprocă și integrală a prestațiilor executate de părți de la încheierea actului și până la declararea nulității sau anularea lui. Cu alte cuvinte, principiul restabilirii situației anterioare este într-o relație de dependență față de principiul retroactiv efectelor nulității actului juridic. Adagiul restitutio in integrum înseamnă restituirea tuturor prestațiilor executate în baza unui contract declarat nul sau anulat. Principiul restabilirii situației anterioare se referă la efectele nulității actului juridic între părțile acestui act și nu față de terți. Pentru ca să opereze concomitent, retroactivitatea actului juridic și restituirea prestațiilor, între părți, pe plan procesual, reclamantul va trebui să intenteze o acțiune cu două capete de cerere: o acțiune în constatarea nulității sau anulării actului juridic și o acțiune în restituirea prestațiilor executate anterior nulității. Evident că nu există nici un impediment procesual ca, după ce reclamantul obține nulitatea sau anularea actului juridic, să se îndrepte cu altă acțiune principală pentru a obține restituirea prestațiilor executate, situație în care pârâtul, dacă și-a executat și el obligația, are interesul să promoveze acțiune reconvențională pentru restituirea prestației efectuate de el sau să introducă o acțiune principală separat. De la principiul restitutio in integrum există câteva excepții, stabilite de lege în virtutea unor rațiuni de ordin juridic, social sau moral, care privesc anumite cazuri în care prestațiile executate în termenul actului desființat retroactiv (declarat nul sau anulat) nu sunt supuse restituirii. Asemenea excepții relevate de literatura juridică și de jurisprudență sunt: Incapabilul (minorul sau interzisul) nu este ținut să restituie, potrivit art decât în măsura îmbogățirii sale. Acest text de lege dispune: Când minorii, interzișii sau femeile măritate sunt admiși în această calitate, a exercita acțiune în restituire în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timp minoritații, interdicției sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat Dobânditorul de bună-credință al unui bun printr-un act lovit de nulitate, este exonerat de obligația de a restitui, odată cu bunul și fructele percepute. Este regula statornicităde art ... care prevede: Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendicădispozițiile acestui text se justifică pe rațiuni de politică juridică, izvorâte din necesitatea de a proteja buna-credință, atât de necesară în operațiunile juridice. Moștenitorul care în mod voluntar și în cunoștință de cauză a executat un legat nul pentru vicii de formă, nu mai poate pretinde restituirea prestațiilor, deoarece nu mai suntem în prezența unei plăți nedatorate, supusă repetițiunii, ci în prezența unei obligații morale care este valabilă juridic. Una din părțile actului juridic lovit de nulitate nu se putea cere restituirea prestației efectuate dacă invoca propria sa turpitudine (imoralitate). Este de fapt adagiul: nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imoralitate pentru a obține în justiție ocrotirea unui drept). Potrivit legislației unui stat de drept, în care trebuie respectate nu numai normele imperative, dar și legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, nu este admisibilă o acțiune în justiție, pentru restituirea prestației, dacă prin actul juridic încheiat s-a urmărit un scop imoral. Putem formula regula că ori de câte ori reclamantul invocă propria sa turpitudine pentru obținerea restituirii prestației, acțiunea în repetițiune va trebui să fie respinsă. Așa, de pildă, acțiunea reclamantului având ca obiect restituirea unui împrumut, acordat pentru menținerea unor raporturi extraconjugale, va trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-a încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Evident că în speță, respectiv în contractul de împrumut cauza este imorală, de aceea actul juridic trebuie declarat nul absolut, iar acțiunea în repetițiune a prestației executate de reclamant, care invocă propria sa turpitudine, trebuie respinsă ca inadmisibilă. Excepția se aplică pe rațiuni de moralitate, care trebuie să existe într-un stat de drept. Principiul anulării actelor juridice subsecvente ca o consecință a nulității actului inițial Ca o consecință a aplicării principiului relativității efectelor actului juridic, acesta nu produce efecte decât între părțile de la care emană, iar nulitatea actului juridic produce efecte, de asemenea, numai în privința, părților care au încheiat actul. Neîndoios că efectele nulității se pot răsfrânge și asupra terților, în măsura în care aceștea au dobândit dreptul de la partea vinovată de pronunțarea nulității ori părțile vinovate de constatarea nulității. Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are însuși, este firesc ca, odată cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părți, să fie nimicit și dreptul subdobânditorului. Într-adevăr, din moment ce nulitatea desființează dreptul dobânditorului cu atât mai mult trebuie suprimat și dreptul terțului pe care l-a dobândit prin actul declarat nul sau anulat. În acest caz, nulitatea operează ca o rezoluțiune. Principiul anulării actelor subsecvente, privește efectele nulității față de terți și el poate fi conturat ca o regulă juridică potrivit căreia nulitatea actului inițial sau primar atrage după sine și anularea actului subsecvent, dacă se referă la același drept. De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent are în vedere actul juridic care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, sau a altui drept real, când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat între părți obligații reciproce de restituire a prestațiilor efectuate, are consecințe asupra terților căci drepturile consimțite de dobânditor în favoarea acestora (terților) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului. Aplicarea cu strictețe a principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientus ar fi de natură să pericliteze circuitul civil, să creeze situații inechitabile în viața juridică și să anihileze incidența altor principii juridice pentru ordinea de drept. De aceea, principiul cunoaște anumite derogări. Excepțiile de la acest principiu privesc situațiile juridice în care deși actul juridic este declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terțului subdobânditor se menține. Avem în vedere următoarele cazuri: a) Subdobânditorul de bună-credință păstrează bunul imobil dobândit cu titlu oneros de la transmițătorul al cărui titlu de proprietate declarat nul sau anulat. ExempluAnularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ce privește pe terțul achizitor, în cazul că acesta este de bună-credință, soluția care se prezumă justificându-se pe considerație de achitarea și utilitate socială. Numai în cazul în care terțul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligențe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credință ceea ce trebuie dovedit operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage și nulitatea titlului subdobânditorului. b) Terțul dobânditor care cu bună-credință, dobândește bunul mobil de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredințat de bună-voie, păstrează bunul deoarece simpla această posesie valorează titlu de proprietate. ExempluProprietarul bunului mobil s-a desistat de bună-voie de bun, încredințându-l în depozit unei alte persoane, care capătă în acest mod calitatea nu de posesor, ci de detentor precar. Acest detentor, încălcându-și obligația de restituire, care îi revenea, înstrăinează bunul unui terț dobânditor, care este de bună-credință, deoarece este convins că a încheiat actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar. În acest caz, legiuitorul a avut de apreciat între interesele proprietarului, care de bună-voie a încredințat bunul său unui detentor precar și cele ale terțului dobânditor de bună-credință, care s-a încrezut în aparența de proprietar a detentorului precar și a dat preferința terțului de bună-credință, sacrificând pe adevăratul proprietar, care n-a fost suficient de diligent când și-a încredințat bunul detentorului precar. Nulitatea așa cum am văzut, este sancțiunea civilă care constă în lipsirea de efecte a unui act juridic, adică desființarea lui retroactivă, deoarece a fost încheiat cu încălcarea normelor referitoare la condițiile sale de validitate. Nulitatea are câteva trăsături caracteristice: Actul juridic este nevalabil, deoarece a fost încheiat cu nerespectarea legii; Cauzele nulității sunt anterioare sau contemporane datei încheierii actului; Sancțiunea nulității se aplică oricărui act juridic, încheiat cu încălcarea legii; Rezoluțiuneaeste sancțiunea civilă care constă în desființarea retroactivă a unui contract sinalagmatic, cu executare dintr-o dată, pentru neexecutarea din culpă a obligațiilor de către una din părți. Cauza rezoluțiunii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui; Reziliereaeste sancțiunea civilă care constă în desfacerea unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, pentru neexecutare din culpă a obligațiilor de către una din părți. Cauza rezilierii constă în neexecutarea culpabilă a contractului, deci este ulterioară datei încheierii lui; Revocareaeste sancțiunea civilă care constă în abolirea efectelor actului juridic, fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie neexecutării din culpă a sarcinii donației sau legatului. Revocarea poate fi concepută și ca un caz de ineficacitate a actului juridic unilateral, prin voința unilaterală a autorului său. Ne referim la revocarea legatelor și a celorlalte dispozițiuni testamentare. Caducitateaeste o cauză de ineficacitate a actului juridic, care constă în lipsirea acestuia de toate efectele, datorită intervenirii unor cauze posterioare încheierii lui și independent de voința autorului actului. Așa, de exemplu, dintre cauzele de caducitate a legatelor menționăm: predecesul legatarului față de testator; renunțarea legatarului la legat; pierderea totală a bunului ce constituie obiectul legatului; epuizarea cotității disponibile prin efectul donațiilor. Se întemeiază pe o cauză posterioară încheierii actului juridic și străină de autorul lui. Inopozabilitateaeste o cauză de ineficiență a actului juridic (care își produce efectele între părți), datorită nerealizării formalităților de publicitate, ulterioare încheierii actului juridic. Inopozabilitatea poate fi concepută și ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, datorită depășirii puterii de a reprezenta, conferite prin mandat. Într-adevăr, în situația în care reprezentantul și-a depășit puterile conferite prin împuternicire actul încheiat de acesta nu va fi opozabil reprezentantului. În mod necesar, chiar atunci când părțile sunt față în față, una dintre ele i-a inițiativa, exprimându-și voința de a contracta, făcând propuneri pe care le adresează celeilalte părți, iar dacă aceasta din urmă le acceptă, se formează contractul. Așadar, acordul de voință al părților se realizează prin ofertă și acceptare. Oferta. Oferta este propunerea de a contracta, în anumite condiții, adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate. Ea se face de obicei într-o formă expresă și directă prin viu grai sau în scris. Ea se poate exprima sub diferite forme precum: trimiterea de cataloage cuprinzând descrierea mărfurilor și indicarea prețurilor, expunerea mărfurilor într-o vitrină cu menționarea prețurilor respective. Oricare dintre acestea înseamnă o ofertă de vânzare, în temeiul căreia oricine care consimte să plătească prețul afișat are dreptul să ceară să i se vândă marfa. Oferta, fără a înceta de a fi directă și certă, poate însă să nu fie expresă, ci tacită. De pildă, prezența unui vehicul într-o stație anume destinată vehiculelor de transport în comun, cu preț tarifar, constituie o ofertă, iar acțiunea unei persoane de a se sui într-un asemenea vehicul constituie o acceptare a ofertei, deci încheierea contractului de transport. Oferta (ca de altfel și acceptarea), fiind o manifestare de voință, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale, cerute unei manifestări de voință, efectuată în scopul de a produce efecte juridice. Oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime voința neîndoielnică de a încheia contractul, dacă oferta este acceptată. Oferta, chiar și atunci când este tacită, trebuie să fie neechivocă. Astfel, expunerea uni obiect în vitrina unui magazin cu eticheta prețului de vânzare constituie o ofertă neechivocă, pe când simpla expunere a unui obiect, fără indicarea prețului de vânzare, poate să însemne expunerea unui model. De aceea, uneori, spre a evita echivocul se precizează: Obiectele expuse în vitrină nu se vând. Oferta mai trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină toate elementele constitutive ale contractului, toate clauzele necesare actului juridic, pentru încheierea acestuia, să fie suficientă o acceptare pură și simplă. Oferta mai trebuie să cuprindă acele condiții sau clauze care rezultă din reglementarea supletivă a legii sau din obiceiuri. În contractele ce se încheie intuitu personae, oferta nu poate fi făcută decât de o persoană determinată. Dacă în privința unor asemenea contracte se face ofertă publică (de pildă, pentru angajarea de specialiști), aceasta nu constituie o ofertă precisă și completă. Ofertantul poate refuza să contracteze cu cel care nu le îndeplinește. Oferta fiind destinată ca, prin acceptarea ei de către destinatar să formeze contractul, atunci, atât timp cât nu este acceptată, poate fi revocată. Prin urmare, oferta neacceptată este revocabilă, chiar dacă a ajuns la destinatar, tot astfel oferta este caducă dacă a expirat termenul pentru care a fost emisă, ori dacă mai înainte de acceptarea ei, ofertantul moare sau devine incapabil. Regula revocabilității ofertei suferă însă unele excepții. Astfel, dacă ofertantul a fixat un termen înăuntrul căruia să se facă acceptarea, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi tacit. Se poate considera chiar că orice ofertă conține un termen înăuntrul căruia să se facă acceptată, oferta nu mai este revocabilă până la expirarea acestui termen, care de altfel poate fi și tacit. Se poate considera că orice ofertă conține un termen tacit pentru acceptare, termen care ar implica, cel puțin termenul necesar pentru examinarea ofertei și pentru ca răspunsul acceptantului să ajungă la ofertant; dacă până la expirarea acestui termen, acceptarea nu se produce, oferta devine caducă, iar dacă în acest interval de timp oferta este acceptată, contractul se consideră încheiat, chiar dacă între timp oferta a fost, în fapt, revocată. Acceptarea. Întocmai ca oferta, acceptarea acesteia trebuie să îndeplinească condițiile unei manifestări de voință producătoare de efecte juridice. Forma acceptării nu este supusă unor condiții speciale, ci este suficient ca din felul manifestării, să rezulte voința neîndoielnică de a accepta oferta respectivă, acceptarea este expresă, când se face în scris sau verbal și tacită, când rezultă din acțiuni ori atitudini care pot fi interpretate în acest sens. Astfel, începutul executării unui contract nu poate fi interpretat decât ca o acceptarea a ofertei. Cu privire la acceptarea tacită se pune problema de a ști ce valoare juridică poate să aibă simpla tăcere. În general i se recunoaște valoarea juridică numai manifestării pozitive de voință, contestându-se că și tăcerea ar avea această calitate; dacă oferta nu a fost urmată de nici un răspuns, ori de nici o atitudine, din care să se poată deduce o acceptare indirectă, contractul nu se consideră încheiat. În privința conținutului acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: Să se refere la același obiect ca și oferta, adică să fie conform cu acesta; neconcordanța între ofertă și acceptare împiedică formarea contractului. Cu alte cuvinte, acceptarea trebuie să fie integrală, fără rezerve și implică fără propuneri de modificare a contractului deoarece astfel ea ar echivala cu o contraofertă; Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică, o atare problemă se pune mai cu seamă în cazul acceptării tacite (sau a acceptării prin simpla tăcere) Cât privește condițiile privind persoana acceptantului, trebuie să facem o distincție; dacă oferta a fost făcută unei persoane determinate, ea nu poate fi acceptată decât de persoana căreia i-a fost făcută. Dacă dimpotrivă, oferta a fost făcută unei persoane nedeterminate, ea poate fi acceptată de către oricine (de pildă în cazul mărfurilor cu indicarea prețurilor, expuse în vitrina unui magazin); În ceea ce privește momentul în care acceptarea poate interveni pentru a produce efectele sale specifice adică încheierea contractelor acest moment trebuie să se situeze, în orice caz mai înainte ca oferta să fi devenit caducă (prin moartea ori incapacitatea ofertantului sau prin expirarea termenului prevăzut în ofertă), ori să fi fost revocată (în condițiile în care acest lucru este posibil). Intervenită după acest moment, acceptarea este tardivă. De asemenea, acceptarea nu mai poate interveni dacă destinatarul ofertei a devenit incapabil sau a murit mai înainte de ași manifesta voința de a accepta; moștenitorii săi nu pot accepta oferta, iar ofertantul nu mai este ținut de oferta făcută. Deoarece majoritatea actelor juridice civile o alcătuiesc contractele mi-am propus în continuare să expun, în detaliu, procedeele și modalitățile de încheiere a acestora. Astfel, în virtutea principiului consensualității, contractul se formează din momentul în care s-a realizat acordul de voință (în afară de cazul când părțile au înțeles să subordoneze acordul lor definitiv redactat și unui înscris. Prin urmare problema determinării momentului în care se încheie contractul nu se pune în cazul în care părțile sunt de față, ori când acordul de voințe se încheie prin telefon. O atare problemă intervine însă în cazul contractelor ce se încheie prin corespondență. Pentru a determina momentul în care acceptarea își produce efectele, trebuie analizat voința celui care acceptă oferta spre a vedea dacă acesta, la ceea ce conține, a înțeles să se angajeze din momentul când a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea sau numai din momentul expedierii lui. Aceasta constituie o problemă de fapt, ce va fi soluționată, ca atare, de către instanță (care va avea de ales între această expediere și cea a semnării înscrisului). Dar cum și după expedierea înscrisului de acceptare semnatarul o poate revoca, se pune problema dacă momentul când a ajuns la ofertant. O atare problemă nu mai privește însă acceptarea ca atare, ci ea privește momentul însuși al încheierii contractului moment din care desigur, acceptarea nu mai poate fi revocată. În mod logic, cum contractul se formează numai prin simplul consimțământ, s-ar putea spune că el se încheie din momentul în care s-au întâlnit cele două voințe exprimate prin ofertă și acceptare. Împotriva acestei soluții s-ar putea obiecta însă că ofertantul nu poate fi obligat cât timp nu știe că oferta a fost acceptată, și că acordul de voințe a fost realizat. Mai mult, s-ar putea spune același lucru și despre acceptare și anume că nici acceptantul nu poate fi obligat cât timp nu știe că acceptarea sa a ajuns la cunoștința ofertantului. Părțile s-ar afla astfel într-un cerc vicios, care ar face imposibilă contractarea prin corespondență, sau din care nu ar putea ieși decât recurgând la prezumții (cum ar fi, de pildă, aceea că faptul ajungerii acceptării la ofertant face să se prezume că acesta a luat cunoștință de acceptare). Referitor la toate aceste aspecte pe care poate să le prezinte problema determinării momentului în care se consideră încheiat contractul, în doctrină se întâlnesc mai multe soluții care ar putea fi grupate astfel: Sistemul misiunii sau al declarațiunii. În virtutea acestui sistem se consideră că un contract se formează chiar din momentul acceptării ofertei, deoarece acceptarea acesteia constituie singura condiție necesară pentru nașterea contractului. În acest sistem însă, determinarea momentului încheierii contractului ar depinde numai de voința acceptantului ofertei, care, deși a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori să nu-l trimită deloc. De aceea, s-a propus ca acest sistem să fie completat, așa încât momentul formării contractului să fie considerat numai cel în care acceptantul a expediat acceptarea sa (de pildă, trimis scrisoarea la poștă, a expediat telegrama). Astfel amendat, sistemul propus se numește sistemul expedierii acceptării. Împotriva lui s-a ridicat însă obiecția că, în cadrul acestui sistem, acceptantul este împiedicat să revoce acceptarea expediată, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoștința ofertantului. Sistemul recepțiunii. Potrivit acestui sistem, acceptarea este considerată irevocabilă numai din momentul în care a ajuns la cunoștința ofertantului, drept urmare, numai la acel moment contractul se consideră încheiat. Dar și cu privire la ajungerea acceptării la cunoștința ofertantului se pot lua în considerare două momente diferite, fie acela în care ofertantul i-a, efectiv, cunoștință de acceptarea ofertei sale, fie acela în care acceptarea ajunge la ofertant chiar dacă (sau chiar când) acesta nu a luat cunoștință despre acest lucru. Sistemul informațiunii. Potrivit acestui sistem, contractul se încheie în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoștință de acceptare. Acest sistem prezintă însă inconvinientul că încheierea contractului se află la discreția ofertantului care, deși a primit înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoștință de ea; pe lângă aceasta, uneori este greu să se stabilească momentul exact în care ofertantul a cunoscut conținutul înscrisului respectiv. Din această cauză, sistemul a fost amendat în sensul că, în virtutea lui contractul se considera încheiat din momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant; din acest fapt se prezintă până la dovada contrară, că ofertantul a luat cunoștință efectiv de acceptare. Proba contrară pe care ar putea s-o aducă ofertantul constă în a dovedi că, fără nici o culpă din partea lui, nu a luat cunoștință de acceptare. În mod practic, această prezumție duce la soluția că un contract este socotit încheiat din momentul primirii acceptării, adică potrivit sistemului recepțiunii. La baza oricărei soluții a acestei probleme se află intenția părților, certă ori prezumată. De aceea în lipsa unei stipulații exprese, momentul încheierii contractului urmează să fie determinat prin interpretarea voinței părților. Astfel, sunt situații în care contractul se încheie fără nici o îndoială, din chiar momentul acceptării ofertei. Ca exemplu, în acest sens se poate cita cazul în care ofertantul emite comanda de a i se livra un produs (fapt din care se prezumă că el a primit acceptarea ofertei) și în general, de câte ori oferta poate fi acceptată tacit. În asemenea situații, contractul este format din momentul când a început executarea lui și deci, după acest moment, ofertantul, chiar dacă nu i s-a adus la cunoștință acceptarea, nu-și poate retrage oferta. În alte cazuri, dimpotrivă, contractul nu poate fi socotit ca fiind încheiat din momentul în care ofertantul a luat cunoștință de acceptare; de pildă, atunci când oferta a fost făcută cu indicarea unui termen, în care urmează să parvină răspunsul, precum și în cazul în care oferta a fost făcută, în același timp mai multor persoane și când contractul se consideră încheiat din momentul sosirii primei acceptări. În cazul în care acceptarea ajunge la ofertant după expirarea termenului expres sau tacit, prevăzut pentru acceptare, ea este totuși eficientă și deci contractul se încheie, dar numai cu condiția ca ofertantul să încunoștințeze pe acceptant că, deși tardivă, acceptarea sa este luată în considerație. Această încunoștințare este cerută chiar și în cazul în care tardivitatea ajungerii la ofertant nu-i poate fi imputată acceptantului. În cazul contractelor solemne, momentul încheierii lor este data când, pe lângă acordul părților, au fost îndeplinite și condițiile de formă cerute, deoarece în lipsa acestora contractul este nul. În contractele unilaterale, propunerea este obligatorie de îndată ce ajunge la cunoștința părții căreia este făcută. Contractele reale se consideră încheiate în momentul predării lucrului respectiv ca urmare a acordului părților. Până la acest moment, acordul părților constituie numai o promisiune de contractare. Interesul practic al determinării momentului încheierii contractului. Cu privire la momentul încheierii contractului se pot învedera următoarele: În raport cu acest moment se va aprecia, dacă revocarea ofertei ori a acceptării a fost sau nu tardivă; Moartea sau incapacitatea ofertantului ori a acceptantului întâmplate după încheierea contractului, nu mai produc nici un efet; dacă s-au produs mai înainte, oricare dintre aceste fapte, împiedică formarea contractului; Existența viciilor de consimțământ se apreciază la momentul încheierii contractului; Conflictul legilor în timp se rezolvă în raport cu data încheierii contractului. Contractul este cârmuit de legea în vigoare la momentul încheierii lui; Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă legea sau părțile nu fixează alt termen. Astfel, în contractele translative de drepturi reale, cum este vânzarea, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii operează din momentul încheierii contractului și tot din acel moment riscurile pieirii fortuite a lucrului sunt în sarcina dobânditorului. Drept urmare, dacă un lucru a fost transmis mai multor persoane, fără ca preferința între aceste persoane să rezulte din îndeplinirea formelor unui sistem de publicitate sau din luarea în posesie a lucrului, va fi preferat cel care a încheiat primul contractul; Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare a diferitelor termene, precum acela privind prescripția extinctivă; În cazul unei oferte făcute mai multor persoane și care a fost acceptată succesiv de mai mulți destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat; Momentul încheierii contractului determină și locul, forma acestuia, cu toate consecințele ce decurg din aceasta cum ar fi de pildă, determinarea instanței competente teritorial, să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul respectiv. Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părți prin care acestea se obligă să încheie, în viitor, contractul respectiv. Obiectul acordului prealabil îl formează deci numai încheierea ulterioară a contractului. Beneficiarul acestei promisiuni are drept de a cere încheierea contractului înăuntrul unui anumit termen, iar promitentul este ținut la o obligație de a face (adică de a încheia contractul, la cererea celeilalte părți). Pentru ca promisiunea de contract să fie valabilă, trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condițiile generale de validitate ale unui contract și să cuprindă toate elementele esențiale ale viitorului contract, așa încât, prin simpla exercitare a dreptului său, de către beneficiar, contractul propriu-zis să fie încheiat. În momentul încheierii promisiunii de contract, promitentul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a se obliga prin contract a cărei încheiere ulterioară o trimite. Beneficiarul promisiunii trebuie să fie capabil în momentul realizării promisiunii, deoarece numai atunci el se obligă. Caracterul licit al cauzei și al obiectului trebuie, de asemenea, apreciat la momentul realizării promisiunii. Promisiunea de contract dă naștere numai la un drept de creanță, chiar dacă prin contractul, în vederea căruia s-a făcut promisiunea, s-ar constitui ori s-ar transmite un drept real; constituirea ori transmiterea unui drept real nu se poate realiza decât în momentul perfectării contractului propriu-zis prin realizarea promisiunii. Până atunci nu există decât un drept de creanță. Utilizarea practică a promisiunii de vânzare se învederează prin interesul pe care l-ar avea părțile la un moment dat, de a nu încheia, de îndată contractul (de pildă fiindcă nu au autorizațiile necesare), ci de a-și rezerva această posibilitate pentru mai târziu. Uneori promisiunea de contract are un caracter sinalagmatic sau bilateral, în sensul că ambele părți se obligă de a încheia în viitor, un contract (de pildă, încheierea unui contract pentru vânzarea unui mobil, care nu se poate face decât cu autorizația prealabilă a autorității respective și întocmirea unui act autentic). Acordul părților de a vinde (și respectiv de a cumpăra) un asemenea imobil, acord constatat printr-un înscris sub semnătură privată, are valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare. Iar dacă totuși contractul de vânzare nu se va încheia, din vina uneia dintre părți (care ar refuza să ceară autorizația, ori să se înfățișeze, la întocmirea actului notarial) cealaltă parte poate cere poate cere despăgubirea pentru prejudiciul cauzat, ca la orice obligație de a face, căreia nu i s-a dat curs. Alteori promisiunea de contract se prezintă sub forma stipulării unui drept de preferință, în virtutea căruia promitentul se obligă ca în cazul în care va vinde lucrul respectiv, să prefere la preț egal, pe beneficiarul promisiunii de contract condiționată, adică sub condiție prostetativă simplă. Comparația între oferta de a contracta și promisiunea de contract. Întrucât, atât în cazul promisiunii de contract, cât și în cazul ofertei de a contracta este vorba de o obligație asumată cu privire la încheierea, în viitor, a unui contract, o precizarea a deosebirilor dintre aceste două instituții juridice se impune. Oferta este un act juridic unilateral și își păstrează acest caracter până la acceptarea ei de către destinatar, pe când promisiunea de contract chiar când are caracterul unilateral constituie un acord de voință, deci un act juridic bilateral sau un adevărat contract, la baza căruia se află o ofertă și o acceptare. Din această cauză oferta poate fi revocată, cât timp nu a fost acceptată, adică atât timp cât se prezintă ca ofertă, în timp ce promisiunea de contract se stinge numai prin expirarea termenului stipulat, sau prin pierirea lucrului, obiect al contractului promis, devenind caducă. În afară de aceste situații, promisiunea de contract continuă deci să oblige, chiar dacă promitentul a devenit între timp incapabil, și ea este transmisibilă prin moarte (trece la moștenitori) fie activ fie pasiv ca orice obligație contractuală cu excepția cazului în care a fost stipulată. În sfârșit, numai beneficiarul unei promisiuni de contract are dreptul de a lua măsuri conservatorii cu privire la dreptul născut în favoarea sa. Din cele menționate în această lucrare rezultă că ansamblul relațiilor sociale este guvernat de raporturi juridice, care sub vegherea strictă a legii armonizează și garantează perpetuarea acestora și totodată eficacitatea. Așadar, prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice adică de a naște, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret. Din această definiție rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice: Actul juridic este înainte de toate, o manifestare de voință a unei sau mai multor persoane fizice sau juridice; Manifestarea de voință este făcută cu intenția de a produce efecte juridice respectiv de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete. Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judecătorească s-a considerat necesar și util să se facă clasificarea actelor juridice civile. La baza clasificărilor actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părților între care se încheie actul, conținutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc. Acte juridice cu titlu gratuit și acte juridice cu titlu oneros În funcție de modul lor de încheiere, actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne, formale și reale. În funcție de momentul în care urmează să-și producă efectele, actele juridice se împart în acte între vii și acte pentru cauză de moarte. Acte constitutive, translative și declarative După importanța lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare și de dispoziție Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale și acte nepatrimoniale se face în funcție de conținutul lor După cum au sau nu legătură cu modalitățile actului juridic civil (termen, condiție, sarcină) distingem acte pure și simple și acte afectate de modalități. În funcție de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale și acte încheiate prin reprezentare. După reglementarea și denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) și acte nenumite (atipice) După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată și acte cu executare succesivă. În funcție de rolul voinței părților în stabilirea conținutului actului juridic civil, distingem acte subiective și acte condiție. După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor sunt: Condițiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcție de aspectele la care se referă deosebimcondiții de fond și condiții de formă. Condițiile de fond sunt cele care privesc conținutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinței, adică forma pe care o îmbracă acest conținut. În funcție de obligativitatea lor, condițiile actului juridic civil se împart înesențiale și neesențiale. Condițiile esențiale sunt acele condiții care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăși validitatea actului juridic. Dimpotrivă condițiile neesențiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecințe asupra valabilității acestuia. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condițiile de fond, esențială pentru validitatea actului juridic. Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile, prin încheierea de acte de drept civil. Pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerințe: hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. consimțământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. consimțământul trebuie să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. Consimțământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimțământ. Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiții: obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil; obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil; obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil; Obiectul actului juridic civil trebuie să fiei licit și corespunzător regulilor de morală; Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă; Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptului pentru care s-a obligat. Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită. forma cerută ad validatem, adică pentru însăși validitatea actului juridic civil; forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic civil; forma cerută pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil. Nulitatea este o sancțiune civilă, care intervine când se înfrânge o dispoziție legală, cu ocazia încheierii unui act juridic. nulitatea urmărește atât o funcție preventivă, cât și una sancționatorie. Teoria nulității actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel: 1. În raport de natura interesului ocrotit de lege și de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută și nulitate relativă; 2. În raport de modul cum operează nulitatea se distinge între nulitate de drept și nulitate judiciară. În doctrină sunt considerate cauze de nulitate a actului juridic următoarele: Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actul juridic; Lipsa unui element esențial, structural, al actului juridic (consimțământul, obiectul, cauza); Nesocotirea dispozițiilor imperative ale legii, ordinii publice și bunurilor moravuri; Lipsa sau nevalabilitatea autorizației administrative pentru unele acte juridice; De menționat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conduce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actului juridic. Efectul nulității rezidă în desființarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desființează retroactiv. Așadar nulitatea operează nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut. Retroactivitatea este consecința firească a nulității actului juridic. |
|
